Key words: christian beliefs,
medieval philosophy, ontology,
theology, Claudiu Mesaros

Recent a aparut în librarii o carte cu un titlu captivant, ce sugereaza existenta unei stari inefabile în istoria gândirii rationale, stare data de conjunctia paradoxala dintre filosofie si credinta, si anume Filosofii cerului, semnata de Claudiu Mesaros un universitar timisorean tânar si de perspectiva. Este vorba de un tratat de istoria filosofiei medievale, tiparit sub egida Editurii Universitatii de Vest, în care autorul reuseste performanta de a face mai vizibila importanta patristicii si scolasticii. Nu este greu de înteles ca sinteza unui mileniu chinuit de prejudecati si erezii, a unor vremuri în care filosofia era considerata fie o ispita diabolica (Tatian, Tertulian), fie un dar dumnezeiesc (Justin Martirul, Athenagora Atenianul, Clement Alexandrinul s.a.), presupune nu numai eruditie, dar si talentul de a convinge ca sub cerul crestinismului gândirii nu i s-a confiscat întru totul libertatea de a se gândi pe sine însasi, respectiv sub umila conditie de ancilla theologiae nu s-a înstrainat de sine. În acelasi timp, consider meritoriu efortul lui Claudiu Mesaros de a aduce în actualitate unele probleme de început ale formarii noii para

JSRI • No.13 /Spring 2006

digme culturale, adica într-un context în care implicit constructia noii Europe si doctrina aferenta pare sa nege o realitate istorica lumea creata de crestinism. Asadar, suntem îndreptati sa afirmam ca Filosofii cerului nu se constituie într-o oglinda a unui trecut, într-un simplu exercitiu didactic, ci este o provocare reala pentru prezent, pentru cei ce gândesc si dau seama de adevarul discursului în stiintele umane si în teologie. Vreau sa spun ca ecoul prejudecatilor din perioada patristicii si scolasticii nu s-a stins, ca prejudecata este vie si tinde sa anuleze libertatea gândirii.

Credinta crestina s-a impus ca un ideal al desavârsirii existentei umane, eliminând treptat un ideal de viata ce s-a conturat în antichitatea greaca. Totusi, paradigma crestina nu s-a impus ca o sentinta judecatoreasca fara drept de apel, ci si într-un mod subtil, adica asimilând si resemnificând în buna parte conceptele filosofiei: Unul, substanta, fiinta, esenta, ipostas etc. Or, acest aspect indica starea de tranzitie a omului medieval, asa cum s-a conturat în gândirea patristica si scolastica, si anume ideile sunt doar un intermediar între om si Dumnezeu, adica sunt o expresie a dogmei, un mod de a vorbi despre Dumnezeu. Ei bine, ca expresie a dogmei, ideile filosofiei convertite sa lucreze în spiritul crestinismului constituie domeniul de analiza în acest tratat denumit atât de frumos si adevarat Filosofii cerului. Inevitabil, autorul s-a confruntat cu prejudecata distinctiei dintre Occidentul latin si Rasaritul de limba greaca, mai exact cu opozitia dintre o orientare ce cultiva ratiunea si posibilitatea gândirii existentei divine si o alta ce afirma sufletul, trairea mistica. Studierea aprofundata a gândirii patristice si scolastice scoate în evidenta o serie de influente si atenueaza aceasta „schisma teoretica", chiar daca referinta filosofiei din primele secole crestine este exclusiv teologica.

Domnul Claudiu Mesaros îsi structureaza tratatul de istoria filosofiei medievale în doua parti: patristica si scolastica. Întrucât cartea sa are si functia de manual universitar, autorul introducere în dezbatere o serie de termeni specifici gândirii din era crestina, precizându-le sensul si noua semnificatie. Cautarea lui Dumnezeu nu trebuie sa fie aroganta afirmare a ratiunii ce poseda totul prin cunoastere, ci mai degraba mântuirea, deci îndumnezeirea omului. În contextul cultural al epocii pare firesc ca filosofii sa se raporteze diferit la vechea filosofie, si anume: polemic, respingând filosofia, sincretic, asimilând filosofia si conservator, respingând crestinismul. Tendinta finalmente învingatoare a fost „subordonarea filosofiei grecesti fata de crestinism"(p.17). Pentru a scoate în evidenta linia oficiala sunt aduse în discutie unele probleme legate de erezii: gnosticismul si maniheismul. Ideea unei sinteze „între credinta crestina si mostenirea greaca", o tendinta ce „va ramâne dominanata pe tot parcursul Evului mediu"(p. 29) este ilustrata prin parintii preagustinieni Iustin Martirul, Origen, Grigore de Nyssa, Grigore din Nazians, dar mai ales prin Augustin „daca tinem seama de faptul ca inclusiv platonismul a influentat gândirea medievala prin intermediul lui"(p. 41). Perioada post-augustiniana, identificata prin gândirea lui Pseudo-Dionisie Areopagitul si mai ales prin opera lui Boethius, constituie trecerea la problematica scolasticii, pe care Claudiu Mesaros o trateaza cu deosebita rigoare stiintifica si competenta.

Referindu-ma la parintii si scriitorii de limba greaca, consider ca se cuvenea o tratare mai aprofundata, deoarece în opera acestora se analizeaza prima data relatia om Dumnezeu, precizându-se diferenta dintre ipostazele posibile ale acesteia, si anume cunoasterea intelectuala, pe de o parte, si trairea mistica, iubirea, pe de alta parte. În acest sens, Grigore de Nyssa în „Marea cuvântare catehetica" admite ca omul tinde prin fire (este creat dupa chipul si asemanarea cu Dumnezeu) la cunoasterea divinitatii, dar capacitatea cognitiva specific umana este limitata, astfel ca Dumnezeu poate fi înteles numai prin iubire. Mai mult, în lucrarea „Contra grecilor" el discuta unele dintre notiunile preluate din filosofia greaca si folosite la formularea dogmei Sfintei Treimi: Fiinta, esenta, Ipostasa.Cu o pregatire filosofica deosebita este si Grigore din Nazianz care recurge la logica aristotelica în combaterea arianismului, construind argumente rationale. De asemenea, în Cuvântarile sale se regasesc într-o forma incipienta argumentul ontologic si argumentul moral. Un nume absent este Ioan Damaschin, ultimul parinte bisericesc,

Cele afirmate mai sus nu sunt observatii critice, cât mai ales opinii ce subliniaza indirect optiunea domnului Caludiu Mesaros pentru filosofii occidentali, a caror opera este mai bine cunoscuta si expusa analitic în tratate celebre de istoria filosofiei. Cred totusi ca se cuvine sa includem patristica orientala ca un capitol consistent în istoria filosofiei, iar în acest sens poate fi invocat argumentul lui Aristotel privind necesitatea de a filosofa din Protrepticus.

Scolastica este tratata extins, minutios si cu acribie de cercetator pe aproape doua sute de pagini. În acest context remarcam studiile bine elaborate despre Anselm de Canterbury, Pierre Abelard, Toma din Aquino si William Ockham. Autorul insista aici pe modul în care scolastica îsi construieste discursul filosofic, avansând câteva idei centrale ale platonismului si ale aristotelismului, un discurs însa ce ramâne în cadrul crestinismului. Anselm de Canterbury cauta asa-zisele rationes necessarae pentru a introduce eficient demonstratia în rezolvarea unor probleme de dogma. O precizare care-l scoate din posibila ispita invocata ipotetic de Rasaritul ortodox: „a argumenta adevaruri de credinta" înseamna de fapt „a supune ratiunea unui exercitiu de purificare, unei meditatii, cu scopul de a lumina mintii sale ceea ce Anselm crede deja"(p.163). Celebru este asa-numitul argument ontologic din Proslogion, care va face o cariera deosebita în Occident (Descartes, Kant, Plantinga etc). Interesanta este observatia lui Claudiu Mesaros, respectiv ca Anselm a aratat ca „existenta trebuie sa fie cuprinsa în conceptul de Dumnezeu pentru ca acesta sa aiba sens. Conceptul analitic de Dumnezeu nu a extins cunoasterea (cum va spune Kant), ci a facut explicit continutul sau"(p. 179-180). Prin urmare, obiectia lui Gaunilon (prima în seria contraargumentelor) cade. Dumnezeu este temei ontologic, echivalentul existentei si nu un lucru oarecare.

Despre Pierre Abelard se arata ca îsi propune apararea credintei cu ajutorul logicii, iar baza acestui demers este teza: credinta nu înseamna asumarea oarba a unor propozitii pe care nu le întelegem (p. 188). Un rol deosebit îl joaca Abelard în „cearta universaliilor", el afirmând conceptualismul, contrar si realismului si nominalismului. În acest mod el transfera problema din planul ontologic în cel dialectic si al semnificatiei logice, deci al relatiei semantice dintre cuvânt si întelesul pe care îl instituie.

Prin exercitiul analitic al istoricului de profesie sunt trecute scolastica clasica, Toma din Aquino, Bonaventura si William Ockham. Fiind cel mai însemnat gânditor medieval, lui Toma i se acorda un spatiu mare în economia tratatului; sunt prezentate principalele repere biografice si lista celor mai însemnate lucrari. Cum este si firesc, Claudiu Mesaros se apleaca asupra raportului ratiune credinta, care constituie însasi esenta filosofiei tomiste, iar acest raport subsista ca temei în ontologia sa. El promoveaza un „aristotelism consecvent", dar din interpretarea operelor Stagiritului si a comentariilor arabe rezulta ca „aristotelismul era inacceptabil din punct de vedere teologic", astfel ca Toma se va angaja „într-o confruntare directa cu averroistii în scopul obtinerii unei întelegeri echilibrate a textelor si conceptelor". De aici rezulta ca „ontologia lui Toma este una în ordinea cunoasterii" (p. 246 247). Evident, fiinta este însusi Dumnezeu, adica plenitudinea absoluta a existentei, în raport de care creatura este doar posibila si contingenta. În acest capitol sunt analizate si celebrele argumente tomiste privind existenta lui Dumnezeu.

Desigur, si în cazul lui Claudiu Mesaros o recenzie nu poate spune mai mult decât sa semnaleze importanta si originalitatea unei carti, ingeniozitatea metodologica stilul curat al unui discurs convingator. Nu pot, de asemenea, sa nu remarc bibliografia deosebit de bogata care a fost valorificata din plin. Fara îndoiala Filosofii cerului este un tratat de istorie a filosofiei medievale ce se impune cu necesitate, aici, în lumea pamânteana a omului.